Cine nu-i cu noi, e legionar

Junele teolog Mihail Neamţu, şcolit în Occident şi foarte apropiat tripletei dominante azi în cultura română Pleşu-Liceeanu-Patapievici, s-a simţit dator să ia o poziţie târzie faţă de cazul Corneanu. A făcut-o în eseul “Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008). În prima parte a textului, nu are încotro şi spune ceea ce noi am afirmat de la începutul scandalului: ÎPS Corneanu a făcut o nefăcută care reclamă caterisirea. Dar lui Mihail Neamţu nu-i convine să aibă dreptate alături de noi şi, mai cu seamă, nu vrea să-şi supere prietenii de la ICR, NEC şi Humanitas. Cariera lui depinde de aceia, nu de noi. Aşa încât a găsit o modalitate de a se distanţa de “talibani” şi “reacţionari”, în a doua parte a eseului atacându-l abject pe Mircea Platon, unul dintre tradiţionaliştii care au dus greul polemicilor pe marginea cazului Corneanu. Prin răfuiala cu Platon, Neamţu a încercat să împuşte doi iepuri dintr-un foc: să se delimiteze de noi şi să-l răzbune pe Theodor Baconsky, pe care Mircea Platon l-a cam şifonat. Una dintre cele mai parşive fraze ale lui Neamţu despre Mircea Platon este aceasta: “De ce să nu bovarizezi idilic cu gândul la România profundă când viaţa te obligă să-ţi educi copiii la şcoala în limba lui Thomas Jefferson? Sub pana aceluiaşi talentat autor, paseismul n-are margini: «singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche». Cât de veche?, ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să înveţe la Universitate? România din 16 iulie 1936 în care «etica onoarei» făcea din «trădătorul» Mihai Stelescu victima unei crime ritualizate satanic (dar onorată cu distincţia «Crucea albă» de Corneliu Zelea Codreanu)?”

Cu alte cuvinte, Neamţu îl acuză de filo-legionarism pe Platon. Etichetă menită să decredibilizeze şi să marginalizeze sau să excludă pe oricine. Este uluitor cum un cărturar fin şi un trăitor al ortodoxiei – aşa cum se pretinde Neamţu – se pretează la o aşa mizerie de inspiraţie stalinistă.

Mirarea se naşte din două motive:

1. Mihail Neamţu însuşi a avut simpatii legionare în adolescenţă şi

2. mentorii săi, Pleşu, Patapievici şi Liceeanu au fost la rându-le acuzaţi neîntemeiat de legionarism pentru a li se arde imaginea. Nu-l găsesc vinovat pe Neamţu că, acum 10 - 15 ani, a scris binevoitor despre legionari şi admit că omul îşi poate schimba părerile în timp, dar îmi repugnă lipsa de caracter care l-a făcut să treacă, în manieră comunistă, la lapidarea publică a unui fost prieten (altfel fără nici o legătură cu restul eseului său). Din această perspectivă, consider pe deplin justificată indignarea lui Iulian Capsali şi apreciez ca necesară publicarea textului de mai jos. (Claudiu Târziu)

DELICIUL IMPOSTAŢIEI

Sunt indivizi pe care, dacă îi întrebi ce cusur au, îţi răspund fără să răsufle: sunt prea sincer. Nu au alte păcate, nu tu mândrie, invidie, pofte sau altele asemenea, decât cel inevitabil al expunerii permanente a plăpândului lor suflet pe tava festinului unor lacomi devoratori de ingenuitate. Cred că aşa se vede pe sine Mihail Neamţu în acest moment. O victimă a propriei sincerităţi. Aşa şi este. Amoralitatea acestuia are când virtuţi de maestru, când pudori de margaretă. Să introduci în discuţia despre “cazul Corneanu” evocarea abruptă a “cazului Stelescu” (via Corneliu Zelea-Codreanu), lipindu-l cu aparentă inocenţă peste imaginea lui Mircea Platon, asta este dovada măiestriei pe care ar fi putut să şi-o desăvârşească în regimul trecut, când cei de această teapă se cocoţau pe cadavre pentru vreo promovare sau ieşire în străinătate. Te acuzau că eşti legionar, te înfundau şi astfel îşi asigurau viza pentru Occident. Slavă Domnului, acum există această “şansă providenţială în darul libertăţii”, şi nu se mai pune problema... Dar rămâne juisarea între oglinzile paralele ale carierei. Trebuie să nu dai nici o secundă impresia că nu eşti de partea oglinzii care împarte fericirea. Oricum, nu te poţi nici ascunde şi nici opri. Îţi place şi devii bulimic. Traiectoria ţi-o manageriezi atent, dar cu o mină indiferentă, de creştin care se lasă în voia Domnului. Din când în când, te uiţi cu coada ochiului la oglindă şi îţi dregi vocea. O scurtă impostaţie, o solfegiere caldă, pot să fie debutul unei cariere de prim-solist.

Sunt oameni care simt perfect vremurile, adulmecă stârvul societăţii şi muşcă acolo unde trebuie să muşte. În timp ce zeama i se scurge pe la colţurile gurii, un astfel de om trage cu coada ochiului la stăpân, cu rânjet satisfăcut, dar nu pe deplin. Are o frică atavică şi este tensionat: oare ar fi putut dăuna mai mult şi nu a făcut-o? De cele mai multe ori stăpânii nici măcar nu-l observă, ceea ce-i trezeşte nedumeriri pline de frustrare. Poltronul simte permanent nevoia de ocrotire.
După o (altă) scurtă impostaţie, Mihail Neamţu reuşeşte să extragă din arsenalul (greco-)catolic altă etichetă obosită, care se lipeşte din ce în ce mai greu, chiar dacă este ajutată cu spor de umezeala limbii: slavofilism. Urmează o scurtă cutremurare dezgustată: în popor slavofilismul este de ocară din pricina istoriei. În ochii intelighenţiei occidentalizante este de asemenea de ocară, dar din alte considerente: culturale. Nu contează că nu argumentează nici măcar anemic această presupusă “vină” a celui vizat. A pus eticheta, limba este rulată iar în gură, printr-un plescăit scurt, gata să fie folosită la lipit următoarea etichetă. Impostaţia nu poate ţine permanent loc de arie. Dar mai contează? Coada începe să i se unduiască şerpeşte. Este porţiunea mai consistentă a prelungirii unei coloane flasce. Degeaba încearcă să şi-o tragă încurcat sub falduri; coada este mai puternică decât jena. Demonizarea adversarului este înfăptuită, instinctul satisfăcut... de ce să-i fie ruşine? Până la urmă, de ce să vrea să fie altfel decât este? Pustiirea poate să înceapă a rodi deplin. Golul are ecouri vagi de muzică psaltică şi amiroase vag a tămâie. Este greu până te obişnuieşti, apoi urmează rutina, iar bucuria minciunii ajunsă la climax devine efervescentă. Dacă ai casa pusă la buza unui mic vulcan noroios, cu timpul clipocitul sec al bulelor gazoase devine o muzică indispensabilă. Din aceste două acuze mizerabilissime (legionarism şi slavofilism) reiese evident un fapt limpede: moralistul nostru are în calomnie o cronică lipsă de imaginaţie. Clevetirile lui se confundă cu bulele gazoase. Clipocesc...

În noiembrie 1994, Mihaislt George Neamţu – numele întreg al prelungirii cozii – scria în Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14) un articol sub rubrica “Este tânăra generaţie... o generaţie pierdută?”, din care vă ofer în treacăt următorul fragment: “Să ne mai întrebăm atunci de ce aceşti numeroşi «intelectuali», mulţi dintre ei gazetari, istorici sau analişti politici s...t, nu pot înţelege Legiunea şi pe Căpitanul ei? Nu pot înţelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mişcare spirituală, o şcoală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povaţa lui Hristos, Marcu 11, 23), «intră cel ce crede nelimitat» şi rămâne afară «cel ce are îndoieli»“. Sau, acelaşi, în “Apelul unui licean către «oastea naţionalist㻓, tot din Puncte cardinale (anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995), în care îl elogiază pe Codreanu, certându-i pe legionarii şi neolegionarii care se poartă fără tact şi compromit idealurile, şi în care conchide: “Fără a fi excesiv de pesimişti, ghidându-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul sde puterea politică a vremii – n. meat. Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta”.
Oricât o să pară de ciudat, îl prefer pe liceanul Neamţu, cu toate năzbâtiile vârstei de atunci, dar ale cărui porniri sincere sunt de înţeles în acel context ingrat, nocivului Neamţu de acum, care siluieşte şi intoxică imaginea publică a unui om care nu i s-a arătat niciodată ostil, ba dimpotrivă. Motivele sunt evidente: oricât s-ar şterge la colţurile gurii, zeama deja i-a săpat obrazul. Începe să capete trăsăturile unui Ţurcanu mai cultivat, care nu îşi mai reneagă trecutul prin excesul de tortură fizică, ci prin turpitudine. Adolescentul naiv şi sensibil a fost întors pe dos, fără resentimente. Excitaţia dată de atingerea epidermică cu zonele de influenţă şi putere (politice şi/sau culturale) a devenit, între timp, mai puternică decât greaţa dată de posibilitatea unui eşec etic. Oricum, pielea şi-o păstrează, precaut, în interior. Greaţa nu; ea este afişată, ca un dat nobiliar, în afară.

Ce a făcut, în fapt, Mihail Neamţu? Vine, la finalul controversei legate de împărtăşirea Mitropolitului Corneanu în biserica greco-catolică “Sf. Maria – Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, îşi revendică, în subtext, impostaţia ca pe o profunzime de reflecţie izbăvitoare şi detensionantă, dar în fapt nu aduce modificări de substanţă la chestiune; toate fuseseră spuse şi răspuse dinainte. Poate doar mici amănunte din trecutul dezonorant al Mitropolitului, mai ales cele din timpul revoltei anti-comuniste, erau mai puţin cunoscute marelui public; în rest, cazul fusese dezbătut pe toate feţele. Nici din punct de vedere teologic nu aduce vreo nuanţă în plus. Mai mult decât atât, nu există nici o diferenţă de substanţă în tratarea subiectului între autorul articolului “Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică” (Idei in Dialog, nr. 8/ 47, august 2008) şi Mircea Platon, iar acesta o şi recunoaşte: “Deşi consider punctul de vedere al dlui Mircea Platon perfect legitim (dar nu simpatic) din punct de vedere filozofic şi ortodox sub aspect teologic…”

Trebuie recunoscut faptul că paranteza spune totul despre felul rapid în care se distanţează de adversar, ca un peşte curentat, chiar şi atunci când se hrăneşte, în mare, cu aceleaşi idei. În cazul unui om al cărui demers îl susţii tu însuţi cu argumente în prima parte a eseului, dar care nu este în “fosa muzicienilor perfecţi”, deci trebuie defăimat prin inserţii dezonorante în cea de-a doua – de dragul viitorului, ce faci? Te produci! Dirijorul te poate atinge graţios cu bagheta pe umăr, semn că poţi merge cu orchestra în turneu dacă la cheie îţi păstrezi bemolul care face din tine un ales. Trebuie doar să ai grijă ca, din când în când, coada să ţi se zbată brusc şi să lovească acolo unde este “neapărată nevoie”. Fără să ţi se spună. Din proprie iniţiativă. De fapt, coada reacţionează aproape reflex, independentă de (ne)voinţa purtătorului. Orchestra o să acopere la timp zgomotele. Şefii de partidă vor încuviinţa zâmbind vag. Dirijorul o să te atingă cu bagheta pe umăr. Iar ciclul poate reîncepe...

Acum eseistul nostru, într-un puseu de gândire globalizantă, denunţă cu glas de castratto (sic!) preocupat: “Bisericile ortodoxe, ocupate de conflictele interne, au uitat soarta mizerabilă a continentului african?”. Dacă scoatem sintagma “Biserici ortodoxe” şi o înlocuim cu “cetăţenii noştri”, ai putea jura că este un fragment de discurs al unui euro-deputat socialist de la Bruxelles. Sunt curios de câte ori pe zi se gândeşte Mihail Neamţu la soarta continentului negru? Dar, să zicem, la faptul că, din pricina defrişărilor, triburi din jungla amazoniană îşi pierd arealul şi sunt ameninţate cu extincţia? Dar la copiii mutilaţi de războiul din Irak? Sau la traficul de carne vie care afectează şi tinere din ţara noastră? Îi văd îngrijorarea tot aşa de sinceră ca şi restul finalului de eseu. Ea nici nu contează, atâta timp cât dă bine în context. Demagogia planetară face bine la C. V. (ba, la o adică, poate să-l şi suplinească).

Dar să vedem sarabanda bizară de nume care se succed în finalul articolului, aduse în scenă pentru ca autorul să-şi sprijine – vorba unui prieten – gonflaţia morală. Deci, în ordinea apariţiei: Mihai Stelescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Pascal, Padre Pio, Matta El-Maskine, Rocco Buttiglione, Joseph Ratzinger, José Manuel Barroso, Andrei Pleşu, Dan Ciachir, Victor Roncea, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, pr. Dumitru Stăniloae, Donald Allchin, diac. Ioan I. Ică jr, Tristram Engelhardt jr, Slavoj Žižek, Lev Trotzki, Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu şi – cu voia dumneavoastră – "actualul Patriarh al B.O.R.". Această foame bulimică şi psihanalizabilă poate să dea măsura în care Mihail Neamţu îşi impropriază nume de persoane rejectabile ori oneste (în accepţiunea sa), pe care le foloseşte doar ca să-şi permită piruete sau fandări, în funcţie de interesele tranzacţionale care or să-i dea beneficii în procente de prestigiu. Şi este evidentă decontextualizarea – pe care o forţează până la falset – prin care introduce în miză personalităţi care nu au nici o legătură cu subiectul, fie doar pentru a-şi insufla autoritate şi/sau din linguşeală (pe lângă coadă, nici limba nu poate fi stăpânită în permanenţă), ori pentru a-şi introduce adversarul în zone mai mult sau mai puţin defăimătoare, în ochii aceloraşi beneficiari ai umezelii mucede mihailnemţene, sau chiar ai publicului larg, acolo unde sufragiile sunt indiscutabile. De atâta plăcere, coada are acum mişcări scurte, de metronom, încât şi orchestra, şefii de partidă, dirijorul însuşi, toţi sunt uimiţi de precizia tempo-ului. Extazul este însă şi al prelungirii cozii; ochii lui mari au ceva din jubilaţia precară a ochilor unei plătici care crede că a prins o larvă de mal, cînd, de fapt, se opinteşte în mustăţile unui somn care se odihnea pe lângă ţărm. Chiar dacă dirijorul începe să tuşească insistent, uneori impostaţia dusă până la deliciu are rolul perfid că nu te mai lasă să auzi contextul. Iar din pricina cozii nestăpânite, nimeni nu o să rişte să-şi mai pună instrumentele scumpe prea aproape. Chiar dacă o să mai muşte, o să pleznească din coadă spasmodic, iar limba rulată va fi cu greu împinsă în bolta palatină – în timp ce o să caute să-şi păstreze (tot mai dificil) aparenţele de onorabilitate. Văzută de sus, imaginea dă să semene cu un cerc. Vicios. Ca al unui ochi de plătică rămas uimit.

Iulian Capsali

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!